Esti acolo, Doamne? Sunt eu, Aura.

Nu imi place sa vorbesc despre convingerile mele religioase.

Sunt idei, pareri, intrebari universale pe care le tin pentru mine, nu de teama, dar din sictirul de a crea polemici. La fel ca si cele politice. Ascult cand mi se vorbeste despre aceste subiecte, dau din cap, dar evit sa dezvalui credintele mele.

Concluzionez, de regula, cu a ramane de acord pe faptul ca nu suntem de acord. Si asa ramane armonie.

Nu caut raspunsuri in caile incurcate ale Domnului si daca imi este dat sa le accept, o fac, fara sa Il maniez, dar cautand in mine posibile cai alternative, mai destortocheate poate. Cred.

Ideea e ca nu ma culc pe o ureche gandidu-ma ca are cineva acolo sus grija de felul in care decurge viata mea.

Si totusi, mi s-a intamplat de curand ceva ce cred ca se intampla oricarui om intr-o stare de disperare. Nemaigasind un raspuns in rationamentul propriu, coplesita de galagia din capul meu si de dezordinea din suflet, am cazut.

Am cazut in genunchi si am inceput sa ma rog cu patos. Nu stiu cui, dar m-am rugat aproape doua ore cu umilinta si cu disperare in cautarea unei rezolvari divine. Paradoxal, nu?

Poate ca asta poate fi considerat un semn de lasitate venind din partea unei persoane care cauta sa isi croiasca drumul in viata dupa idei si principii proprii, dar in momentele in care ideile inceteaza sa mai existe, cautam raspunsuri. E o comoditate poate, gen "mai ia si Tu din greutatile mele pentru ca eu nu mai stiu cum sa le car".

Rugandu-ma, nu am avut totusi nici o revelatie divina. Surpriza? Nicidecum. Oare chiar se asteapta cineva in momentele astea sa primeasca un raspuns? Un semn? O stea cazatoare, un curcubeu, o furtuna copioasa, o aratare pe cer?

Ma rog, poate, nu pot sa vorbesc in numele altora.

Cu toate astea, la fiecare interval de a-mi transpune durerea printre lacrimi si muci ma opream si intrebam "Esti acolo Doamne? Ma mai asculti?"

Cred ca in adancul sufletului meu mi-as fi dorit sa nu fie o intrebare retorica. Mi-as fi dorit, poate, sa mi se zica ca sunt ascultata si ca voi trece cu bine peste greutati.

Dupa 2 ore de rugaciuni aprinse, cu cuvinte proprii, cu "Tatal nostru", am fost epuizata. Nici nu mai tin minte cum am cazut intr-un somn adanc, de 14-15 ore cumulate. Poate m-am linistit. Poate asta a fost raspunsul pe care l-am cautat. Pe moment, ca altfel, la ce bun? Tot indurerata m-am rezit.

Concluzia, dupa toata intamplarea asta, mergand pe idea ca Dumnezeu exista si ca de la El ne este dat totul, ar fi ca tocmai pentru aceste situatii a inventat psihologii.

Binecuvantata sa fie, deci, stiinta si evolutia in cunoasterea si intelegerea psihicului omenesc!