Esti acolo, Doamne? Sunt eu, Aura.

Nu imi place sa vorbesc despre convingerile mele religioase.

Sunt idei, pareri, intrebari universale pe care le tin pentru mine, nu de teama, dar din sictirul de a crea polemici. La fel ca si cele politice. Ascult cand mi se vorbeste despre aceste subiecte, dau din cap, dar evit sa dezvalui credintele mele.

Concluzionez, de regula, cu a ramane de acord pe faptul ca nu suntem de acord. Si asa ramane armonie.

Nu caut raspunsuri in caile incurcate ale Domnului si daca imi este dat sa le accept, o fac, fara sa Il maniez, dar cautand in mine posibile cai alternative, mai destortocheate poate. Cred.

Ideea e ca nu ma culc pe o ureche gandidu-ma ca are cineva acolo sus grija de felul in care decurge viata mea.

Si totusi, mi s-a intamplat de curand ceva ce cred ca se intampla oricarui om intr-o stare de disperare. Nemaigasind un raspuns in rationamentul propriu, coplesita de galagia din capul meu si de dezordinea din suflet, am cazut.

Am cazut in genunchi si am inceput sa ma rog cu patos. Nu stiu cui, dar m-am rugat aproape doua ore cu umilinta si cu disperare in cautarea unei rezolvari divine. Paradoxal, nu?

Poate ca asta poate fi considerat un semn de lasitate venind din partea unei persoane care cauta sa isi croiasca drumul in viata dupa idei si principii proprii, dar in momentele in care ideile inceteaza sa mai existe, cautam raspunsuri. E o comoditate poate, gen "mai ia si Tu din greutatile mele pentru ca eu nu mai stiu cum sa le car".

Rugandu-ma, nu am avut totusi nici o revelatie divina. Surpriza? Nicidecum. Oare chiar se asteapta cineva in momentele astea sa primeasca un raspuns? Un semn? O stea cazatoare, un curcubeu, o furtuna copioasa, o aratare pe cer?

Ma rog, poate, nu pot sa vorbesc in numele altora.

Cu toate astea, la fiecare interval de a-mi transpune durerea printre lacrimi si muci ma opream si intrebam "Esti acolo Doamne? Ma mai asculti?"

Cred ca in adancul sufletului meu mi-as fi dorit sa nu fie o intrebare retorica. Mi-as fi dorit, poate, sa mi se zica ca sunt ascultata si ca voi trece cu bine peste greutati.

Dupa 2 ore de rugaciuni aprinse, cu cuvinte proprii, cu "Tatal nostru", am fost epuizata. Nici nu mai tin minte cum am cazut intr-un somn adanc, de 14-15 ore cumulate. Poate m-am linistit. Poate asta a fost raspunsul pe care l-am cautat. Pe moment, ca altfel, la ce bun? Tot indurerata m-am rezit.

Concluzia, dupa toata intamplarea asta, mergand pe idea ca Dumnezeu exista si ca de la El ne este dat totul, ar fi ca tocmai pentru aceste situatii a inventat psihologii.

Binecuvantata sa fie, deci, stiinta si evolutia in cunoasterea si intelegerea psihicului omenesc!

Fericire in regim de SF

Sunt putin fericita.

Traiesc momente in care sufletul imi tresalta la cea mai mare intensitate posibila pe care o pot crea. Nu las sa imi scape nimic.

Imi masor fericirea in felul in care sunt educata in fiecare zi sa o apreciez. In maruntisuri precum zambetul lui ca raspuns la zambetul meu, primul lucru dimineata cand deschidem ochii si ne privim.

In sarutari, mangaieri si afectiune. In simplul fapt ca cineva a inlocuit numele meu ca apelativ cu "iubita" si in toata mandria ca atunci cand mergem impreuna pe strada, mana mea mea stanga are in prelungire mana lui, unite ferm una de cealalta.

Fericirea mea inseamna sarutari in regim protector, pe frunte, pe ochi, pe obraji, pe barba. Ceva atat de simplu ca buzele lui atingand pielea mea ma face sa ma simt ca nimic din exterior nu ma poate rani, ca mi-a facut o bariera de pupici care ma vor proteja.

Sunt putin fericita. Pentru ca fericirea mea se vinde ieftin.

Restul, pana la a-mi da sufletul afara de bucurie, se masoara in frustrare si compromis.

In tot ceea ce imi doresc mai mult si stiu ca nu am voie sa cer pentru ca tot ce pentru mine este completarea fericirii marunte este etichetat ca si fantezie.

Sunt fericita da, dar nu sunt implinita.

Imi trec prin fata ochilor de un milion de ori pe zi dorintele pe care mi s-a impus sa le reprim. Faptele marete. Alea care completeaza fericirea si inchid cercul, ca sa nu ma mai impiedic si sa cad in melancolie in linii incepute si lasate neterminate.

Fericirea e un cerc, da. Un cerc croit din lucruri mici si mari impreuna, aranjate armonios, astfel incat in orice parte te-ai legana vreodata, in orice parte te-ai invarti in el, nu ai cum sa dai de altceva decat de implinire.

Si atunci stii cu adevarat ca orice e rau pe lumea asta te poate afecta pe tine, pe el, dar nu pe voi, si nu uniunea voastra, pentru ca sunteti protejati de fericirea ce v-ati cladit-o impreuna.

Dar astea sunt fantezii.

Intre timp, eu sunt putin fericita. Si ma bucur de ce am.

Draga Aura,

Draga Aura,

Tu esti un dar. Nu o indoiala ci un cadou. Nu o minune de la Dumnezeu ci un pachet cu fundita pe care iti place sa il oferi.

Nici tie nu ti-e clar inca de ce toata viata ai avut o satisfactie nemarginita sa oferi. Pana vei rezolva misterul asta veri crede in continuare ca o faci pentru ca astepti ceva inapoi, o daruire cel putin egala cu cea pe care o faci tu. Cum poti sa iti explici totusi ca nu ripostezi atunci cand aceasta reciprocitate nu exista?

Pentru ca esti tu insuti esti un dar.

Uitandu-te inapoi, te-ai oferit neconditionat fie ca ti s-a cerut acest lucru sau nu. Nu te-ai dat inapoi de la a te darui integral, fizic, emotional, intelectual, oricui te-ar fi primit.

Stiu ca nu te intrebi de ce ai facut asta. De ce faci asta. De ce oferi continuu. De ce te oferi continuu. Stii prea bine.

Stii de ce pentru tine nu mai exista timp de pierdut, de ce te grabesti sa faci tot ce iti trece prin suflet, de ce te arunci fara masuri de protectie fara sa te gandesti la consecinte. De ce pentru tine nu exista planuri de viitor ci exista ACUM. Dai tot si vrei tot cu singura conditie sa fie acum. Cat mai repede cel putin.

Ce-i aia rabdare? Planificare? Asteptarea unui viitor mai bun? Prostii...

Nu a exista niciodata nimic mai bun sau nimic mai rau decat ce se intampla acum. Ca au fost si greseli si au existat si regrete asta nu are sa fie decat o mandrie a lucrului facut.

Multi nu au cum sa inteleaga asta. Multi, cu capul mai pe umeri cum s-ar zice, ar astepta ocazia unui lucru bine facut decat intensitatea unui lucru facut in graba. Ei nu te inteleg pe tine si tu nu ii intelegi pe ei.

Tu ai trait pronfunzimea de a-ti vedea minunea de frate stingandu-se la o varsta la care isi incepea viata. Cea pe care ar fi vrut sa o planuiasca in asa fel incat lucrurile sa fie facute cu cap, la timpul lor, asezate si aranjate frumos pe de-a lungul vietii. O viata pe care a pierdut-o. Sanse pe care le-a pierdut.

Tu nu o sa uiti niciodata momentul in care ti-ai promis ca de acum inainte nu o sa pierzi nici o ocazie sa faci ce simti, ce iti doresti. Si de atunci ai inceput sa te daruiesti fara regrete.

Draga Aura...

Tu esti un dar. O indoiala.

Oamenii din viata ta se indoiesc constant de deciziile pripite si impulsive pe care le iei. Pentru ca ei nu inteleg.

Dar Aura, tu ii intelegi pe ei? Intelegi ca restul nu au trecut prin schimbarile emotionale prin care ai trecut tu si nu si-au jurat sa traiasca intr-un an cat ei ar vrea sa traiasca in 10, dar in felul lor, cu pasii pe care ei considera ca nu trebuie sariti? Ca pentru altii perfectiunea nu sta in ACUM ci sta intr-un mai in colo planificat cu atentie.

Nici tu, dar nici ei nu aveti intentii rele. Toti vreti fericire. Sau macar stabilitate. Sau macar ceva atat de simplu cum ar fi "sa fie bine".

Draga Aura.

Nu te imbufna. Atata timp cat esti singura pe lume ai dreptul sa traiesti ce vrei, cum vrei. Insa o data ce vrei sa imparti nemarginirea trairilor la 2, 3, 5, 17...cat or fi, trebuie sa cauti sa iti stapanesti dorinta de ACUM, pentru a respecta dorinta celorlalti de a crea momentele perfecte atunci cand considera ei de cuviinta. Nu e de datoria ta sa educi o lume intreaga sa traiasca la intensitatea la care traiesti tu.

Si daca nu intelegi asta, e perfect de inteles si nu te condamn. Ei nu stiu ce simti tu si de ce simti asa de puternic. Ei se intreaba de ce tu de daruiesti cu atata ardoare. Fa-o. Fa-o daca te simti bine, dar incetineste pasul atat cat sa respecti ritmul celor din jurul tau si nu te supara cand ritmurile nu coincid.

Nu uita, asta nu trebuie sa te sperie, asta nu inseamna ca ti se ofera mai putina dragoste. Ci inseamna ca fiecare si-a facut poate, la randul lor o promisiune de a face lucrurile intr-un fel in care ei au considerat bine si corect pentru ei. Cauta o cale de mijloc.

Draga Aura,

Nu esti singura. Nu esti ignorata. Esti iubita, de fiecare om din viata ta in felul in care stiu ei sa o faca. Apreciaza asta si nu te pierde, daruieste in continuare cum stii tu de mult si de intens si asteapta-te la o reciprocitate croita in felul in care fiecare si-a construit-o, nu cum ti-ai fi dorit tu sa o faca.


Cu drag,

Aura

Te-am iubit.

Eu te-am iubit, de fapt, inainte sa te iubesc.

Te iubeam in fiecare zi, insa nu puteam corela ceea ce simteam cu ceea ce credeam ca nu exista. Te-am iubit cu fiecare zambet, cu fiecare discutie triviala, cu fiecare gluma trecatoare. Nu am stiut, dar inainte sa te iubesc, te iubeam deja.

Te-am iubit de cand te-am sarutat prima oara, din prima dimineata cand m-am trezit langa tine, de prima oara cand am facut un contract verbal al non-relatiei noastre, acel contract numit simplu "Intelegere".

Te-am iubit joi. In joia aceea in care m-ai trezit devreme sa iti respecti promisiunea de a iesi pentru prima oara cu mine in lume. Te-am iubit toata ziua. Te-am iubit chiar si cand nu ai mai vrut sa ma mai vrei. Cand ai plecat, cand te-ai intors si ai plecat din nou, doar ca sa te intorci din nou la mine.

Te-am iubit cu ardoare cand ai devenit iubitul meu, si am tras cortina de peste intelegerea noastra, transformand-o astfel, intr-o poveste magica de dragoste.

Am stiut ca te iubesc inainte sa ma iubesti inapoi. Te iubeam in fiecare dimineata cand venai la mine la cafea si ne intindeam la vorba pana tarziu in noapte. Te iubeam mai mult cu fiecare sarutare, cu fiecare atingere, cu fiecare orgasm.

Ai devenit rapid motivul pentru care diminetile imi erau mai senine, zilele mai pline de sens, si noptile mai pline de sperante.

Te-am iubit cand mi-ai pus pe deget un inel si ne-am sarutat intr-un val de sperante ce au sa se transforme in "pentru totdeauna". Impreuna.

Te-am iubit joi. In joia in care ai plecat te-am iubit cu dor si cu amaraciune. Tot ce am simtit vreodata pentru tine s-a amplificat de mii de ori cand m-am intors acasa si incercand sa pasesc in camera noastra colorata de vise am simtit lacrimile ce le-am inghitit pana atunci. Nu am putut intra. Nu mai era camera noastra. Nu mai erai tu.

Astazi te iubesc mai mult decat ieri, si de fiecare data cand trag aer in sufletul meu gol, ma indragostesc si mai tare de tine.

Acum dorm pe partea ta de pat. Pe perna ta. Mai tresar si ma trezesc in timpul noptii sa iti caut trupul in intuneric si tot ce aud e cum urla patul de absenta ta. Tot ce vad in jurul meu urla de absenta ta.

Cand simt ca cedez, te caut in suflet si te simt inca acolo, cald. Iti simt pielea si mirosul trupului din momentele in care te rugam sa ma tii strans la piept sa nu uit nimic. E totul acolo. Amintirea a ceea ce am simtit in momentele acelea. Caldura ta, sufletul tau. Tu, dragostea. Tot ce m-ai facut vreodata sa traiesc. E acolo. Si caut sa ma refugiez in mine, cautandu-te, pentru ca nu pot suporta idea ca nu mai creem amintiri noi, impreuna, in fiecare zi.

Eu te-am iubit, inca dinainte sa te iubesc. Si chiar daca acum iubirea s-a transformat intr-un dor de nedescris stiu ca ceea ce simt nu are sa se stinga. Acum sunt sigura, mai sigura ca niciodata.

Acum stiu, te voi mai iubi mult timp dupa ce te-am iubit.